Fantezie pixflanymaniaca

...sfârşit...

2009-06-12T22:50:00.002+03:00

Paranoia printre aştri sclipitori,
Un zbor fără aripi
În muzicalitatea formelor nedefinite.
Se zvârcoleşte-abisul
În reflexe dure, calcaroase,
Sângerează vidul
În spuma pupilelor arse.
Şi prin jocul de umbre
Zări doi ochi de fum.
Foc, acalmie şi scrum.
S-a sfârşit…

Despărţire

2009-06-05T00:34:00.000+03:00

Când miresele de gheaţă păşeau spre-altarul veşnic,
Plăpând se scutura seninul de amar şi vin,
Însetat sorbea pământul înnegrit de chin.
Când miresele de gheaţă păşeau spre-altarul veşnic,
Glasul tău înşelător era un paradis de umbre,
Ce-mi îneca gândul în linişti confuze şi sumbre.
Când miresele de gheaţă păşeau spre-altarul veşnic,
Plumbuită era calea cu alai de-aramă şi cu flori,
A sufletului sterp plutind în al solitudinii haos gol.

Absurd

2009-06-03T16:29:00.000+03:00

Pagini rupte şi îngălbenite zac pe podea
plutind în inerţie,
Mirosul putred de mucegai şi cafea
răsună între cei patru pereţi.
Claustrofobie.

Petale de narcise gălbui zac în nefiinţă
uitate pe pervaz,
Dictează ceasul muribund cu glas anost
printre rămăşiţe de scrum.
Agonie.

Singurătatea galbenă zace prin unghere întunecoase
palpitând în ecou regulat,
O umbră-ncolăcită în vagi luciri placide,
stă învăluită-n fum.
Eşec.

Sub verde...

2009-05-17T10:27:00.002+03:00

Sub verde, răsună pustiul
A mii de cuvinte nespuse,
Magie răsfirată în fire de nisip.
Sub verde, sărutul prelung
S-a rătăcit în gânduri,
Palidă reverie decolorată de vis.
Sub verde, valurile mării respirau greoi,
Suprimând ultima suflare
Aripilor de porumbel prăvălite-n praf.
Sub verde...

Dependenţă

2009-05-16T13:24:00.002+03:00

Parfumu-i dulce violent,
Se-mpletea cu foşnetul subtil al paşilor,
Exotismul pielii pulsa prospeţime
Şi o plăcere sălbatică îi tulbura mintea.
Pe fundal, un vals cu arome violete…

Ca însemnat cu fierul încins,
Se clătină.
Dorinţa odioasă de a o atinge,
Patima năprasnică ce îl sfâşia,
Clocoteau frenetic.
Chipu-i inexpresiv,
Doi ochi glaciali în tenebrele tăcerii,
Sorbeau însetat ingenuitatea-i.
Pe fundal, un vals cu arome violete...

Coloanele reci îi ardeau pielea,
Ca jilave târâtoare i se pliau pe trup,
Veninul i se împlânta în creier şi îi perfora conştiinţa,
Haosul asurzitor îl copleşi.
Linişte şi imobilitate.
Aerul palpita arome violete…

Picături de ploaie

2009-05-16T13:21:00.000+03:00

Piruete suave pe pavajul gri,
Exaltă eternul în clipiri dezolate,
Un fior sumbru răsună în neant,
Ca refrenul unui cântec cu notele pierdute.

Ritmul sacadat, monoton şi egoist
Conturează simetria cu accente austere,
Prozaicul pulsează în idei abstracte,
Pustiu este drumul, pustiu este cerul.

Realul inefabil cu un calm neobosit,
Priveşte paradoxul cu chip neclintit,
Cernindu-se arid emoţie vibrantă,
Cu străluciri difuze ca lacrimi de copil.

Se şterg cele rele, se şterg cele bune,
Pluteşte armonia cu ton entuziast,
Murmurul purificator adapă pitorescul,
Generând iluzii cu glasuri de cristal.

ROSU

2009-05-16T13:16:00.001+03:00

Plângeau florile de mac
Sângerând suav,
Pe un cer de răni deschise,
Colorând în fantezie
Ochii lor cei injectaţi,
Sentimente stridente cu trăsături crispate,
Zâmbete melodioase cu azur de soare-n păr,
Scrisoare de adio.

Stângăcia emoţiilor puerile
Oftau în mlădierea unui fior neînţeles.
Cu tremurătoare fierbinţeală,
Striveam petalele de mac,
Aroma ameţitoare mi se impregna
În piele, pe mâini, pe faţă,
Lăsându-mi cicatrici arzătoare
Până în adâncuri…

Tu nu ai venit.

4

2009-03-25T22:12:00.003+02:00

Rule no. 2
You must always have confidence in yourself.

Le dormeur du val

2009-03-05T18:59:00.003+02:00

C'est un trou de verdure où chante une rivière,
Accrochant follement aux herbes des haillons
D'argent ; où le soleil, de la montagne fière,
Luit : c'est un petit val qui mousse de rayons.

Un soldat jeune, bouche ouverte, tête nue,
Et la nuque baignant dans le frais cresson bleu,
Dort ; il est étendu dans l'herbe, sous la nue,
Pâle dans son lit vert où la lumière pleut.

Les pieds dans les glaïeuls, il dort. Souriant comme
Sourirait un enfant malade, il fait un somme .
Nature, berce-le chaudement: il a froid.

Les parfums ne font pas frissonner sa narine ;
Il dort dans le soleil, la main sur sa poitrine,
Tranquille. Il a deux trous rouges au côté droit.

(Arthur Rimbaud 1870)

C'est mon sonnet préféré...

3

2009-01-11T15:34:00.000+02:00

Rule no. 1:
Whatever you might be doing, you have to continue smiling.

Gand...

2008-11-22T14:10:00.011+02:00

Cateodata, am impresia ca fac parte din categoria acelor oameni care isi traiesc viata previzibila de la un capat la celalalt, care precum furnicile neobosite nu se disting prin nimic de celelalte din suita; carora le e prea frica sa se aventureze in viata si, insistand sa urmeze cursul ei obisnuit precum luntrasul straduindu-se se mentina barca pe cursul raului, se lupta si se zbat impotriva curentilor schimbarii asa cum luntrasul se impotriveste curentilor de apa ce incearca sa il abata din drum; oameni care staruie incredintati ca lupta pentru scopul lor suprem in viata si care la sfarsitul ei constata ca nu au facut nimic altceva decat sa se lase controlati de sistem, intr-un ciclu continuu si monoton, absorbindu-le energia, tineretea si fericirea.

Dintre cei mai norocosi sunt aceia care reusesc sa intalneasca o persoana care sa le trezeasca spiritul de initiativa si indrazneala ce nu au scos-o niciodata la lumina, sa le dezvaluie acea stralucire unica, poate de nebunie, poate de inspiratie, ce le marcheaza vietile si ii transforma pentru totdeauna.

Eu... credeam ca am gasit acea persoana... insa am realizat ca totul depindea de mine. Viitorul este subiectiv si confera multiple variante. Eu mi-am ales propria varianta. Tu pe care o alegi?

Amour

2008-11-15T21:41:00.003+02:00

Amour.
Je dis: amour.

Je dis: amour étouffant
Quand il me trouble avec ses si et ses non,
Parce que c’est de l’amour chaud
Quand l’attraction est pouvoir et pas vouloir.

Sans amour,
la vie est comme la chanteuse muette.

Je dis : amour amère
Car l’amour est la maladie irrémédiable et incontrôlable
Que tout le monde veut avoir,
Dont les effets sont l’amertume et le désespoir.

Sans amour,
la vie est comme le bateau sans capitaine dans la tempête.

Je dis : amour bordeaux
Quand je vois les feuilles rouillées de l’automne
En pensant silencieusement à ta caresse sur ma joue.

Sans amour,
la vie est comme le poète sans muse.

Car l'amour c'est écrire des poèmes avec le cœur...

Pour moi, l’amour c’est de respirer avec quatre poumons
Et comme je respire,
Quand la joie du son regard brille dans le miroir du mien...

C’est de l’amour méprisant l'amour qui tourmente l’âme.

(dupa modelul Eugène Guillevic. Heures d'amitié - Terre à bonheur)

Zambet... sau zambete?

2008-11-07T22:51:00.017+02:00

Zambetul reprezinta destinderea buzelor cu scopul de a exprima o emotie, un sentiment si este definitoriu pentru oricare dintre noi.

In lume exista mai multe tipuri de zambete. Este tipul zambetului inocent, sincer si care izvoraste dintr-o fericire pura si infantila, este zambetul de adevarata recunostinta care se iveste timid si are colturile buzelor putin curbate in sus, este zambetul de complezenta cu un aspect liniar al gurii si care poate fi adesea confundat cu cel de recunostinta, dar pe cat de usor este afisat pe atat de repede dispare, este zambetul cu abatere mai mult spre stanga sau dreapta avand o nota strengareasca si seducatoare, este zambetul emotionat caracterizat prin tremurul incet al buzei de jos, este zambetul masca reprezentand o incercare de a ascunde adevaratele sentimente din motive mai mult sau mai putin decente, este zambetul trist cu accente amarui si tulburi ale buzelor, este zambetul euforic recunoscut fara greutate prin largimea sa generoasa, este zambetul secretos cu nuante dulci si gingase ce emana misterul, zambetul ironic cu reflexe acide intiparit intr-o maniera exagerata, avand colturile buzelor intens curbate spre interior si in sfarsit zambetul confuz identificat dupa forma neregulata a buzelor si ipostaza stangace.

In incheiere tin sa evidentiez ca este un articol ce imi apartine integral si oglindeste intreaga mea viziune asupra unei parti infime, respectiv a unei particule elementare ce ajuta la constituirea noastra, a lumii ca un tot unitar.
Deci... voi cum zambiti?

Il pleure dans mon coeur...

2008-11-04T17:03:00.006+02:00

Il pleure dans mon coeur
Comme il pleut sur la ville;
Quelle est cette langueur
Qui pénètre mon coeur?

O bruit doux de la pluie
Par terre et sur les toits!
Pour un coeur qui s'ennuie
O le chant de la pluie!

Il pleure sans raison
Dans ce coeur qui s'écoeure.
Quoi! nulle trahison?...
Ce deuil est sans raison...

C'est bien la pire peine
De ne savoir pourquoi
Sans amour et sans haine
Mon coeur a tant de peine.

Paul Verlaine. Romances sans paroles.

Este un strigat melancolic in neantul absolut. Este trista, pentru ca este simbolista, dar se potriveste foarte bine...

Iarna sau vara?

2008-10-25T18:48:00.010+03:00

A: vara e cel mai super
B: iarna e divin
A: dar e frig
B: dar e zapada
B: si... si multe cadouri si prajiturile d Craciun
A: si nu e soare...
B: si c dak? e cald in casa si asculti colinde
A: prefer rock
B: ba nu... iarna nu e d rock... mai ales in perioada aia
A: poi tokmai
A: nu vreau sa stau sa ascult colinde
A: vreau sa fie vara sa tzopai si sa ascult metal si punk
B: dc buah?
B: eu iarna, sa fie multe cadouri
A: eu vara, sa ma imbrac subtire si sumar
B: ah nu... mie imi place iarna dak privesti asa
B: k eu nu am corp super
B: si iarna sub haine nu se vede k nu arat bine la corp
A: hai ma k aberezi
A: anyway, ambele au farmecul lor...
B: poi da... dar eu prefer mai mult iarna
A: si eu prefer mai mult vara
A: conversatia noastra mi'a dat o idee
B: ?
A: mi'au aparut asa 2 imagini paralele
A: 2 povesti diferite
B: eu mai rpd le vad k 2 persoane diferite
B: care se inteleg, se potrivesc dar sunt atat d diferite
A: acelasi parc doar k intr'o imagine e o tipa ca alea din reclame, ascultand muzik si sarind... e in fusta si in tenesi.. e imbracata colorat... si afara e ziua in amiaza mare si e soare....
B: si tipa are un tricou cu un super mesaj
A: dap
B: si cealalta imag?
A: acolo in acelasi parc, dar e noapte... si pe o alee pavata cu zapada, copacii bordand-o de o parte si de cealalta impodobiti cu beculete galbui, merge o alta fata cu sepcuta si fular albe crosetate si pufoase
B: aaaaah
B: daaaaaaaaaa
B: si cu un palton si cu beculete fiecare in alta culoare....
A: acum in ambele mai lipseste tipul potrivit
B: aici mai greu cu tipu
A: in prima imag e unul cu okelari, freza trendy si skateboard, cu mainile in buzunar si zambet fermecator...
A: iar in a2a e mai inalt ca fata, are carlionti, este saten spre blond, bland si o tine de mana asa delicat...
B: si are mereu un cuvant dulce care i-l sopteste la ureche si ea roseste cand ii spune
A: si de la departare pe albeata peisajului li se vad siluetele ca 2 fantome
B: si in cealalta merg amandoi si rad si el cu skate-ul in mana si ea cu castile lasate
A: ah ce suit
B: stii, amandoua imaginile sunt ideale
A: stiu
B: si la faza asta te intrebi : cand e mai bine, vara sau iarna?
A: de aceea am si zis ca ambele au farmecul lor
A: oricand si oriunde dak esti happy
B: da.... oricand e bine dar sa fii tu multumit cu tine si sa simti k esti fericit
A: da

Sub forma unei note de subsol vreau sa subliniez faptul ca aceasta conversatie este reala si a fost redata fidel originalului. Personajele isi vor pastra anonimatul si vor ramane visand in continuare la peisajul perfect...

Sonete tomnatice

2008-10-20T20:34:00.008+03:00

Adio…

Toamna plouă cu frunze ruginite,
Le privesc căzând…
A-ngălbenit salcâmul biciuit de vânt
Şi-şi plimbă pletele îmbătrânit
În agonie…
Drumul e îngropat în lacrimi,
Tace…
Pustiul murmură misterios un cânt
Purtat de gând…
Pajişti cu buzele arse, tremurânde
Fac reverenţe la soare-nfiorate…
….s-au dus toate…

Din umbră se destramă
Ca uitată de ea însăşi,
Natura, cu ochii plânşi,
Obosiţi de vreme…
Scrijeleşte în văzduh
Stoluri negre de cerneală,
Un mesaj de rămas-bun…

Singurătate…

E întuneric…
Soarele s-a ascuns de gheara dură a umanităţii…
Florile refuză să ne privească,
S-au ferecat în sanctuarele lor,
Magia s-a pierdut…
Copacii au îngenuncheat înfrânţi,
Zac toţi doborâţi…
Picăturile au încetat să mai cadă,
Au plecat departe în grabă…
Nu e frig şi nu e nici cald…
Nu e umezeală sau adiere,
Zâmbet sau lacrimă,
Zbor sau şoaptă,
Nu e viaţă…

Răsuflarea naturii s-a oprit
Şi nu am rămas decât noi,
Singuri şi înfricoşaţi… într-o lume aşa de mare…

...in pustiu...

2008-09-26T14:13:00.008+03:00

Oare se numeste prostie acea greseala pe care o faci desi stiai de dinainte care vor fi consecintele? Nu pot sa inteleg cum desi stii perfect despre ce este vorba, ba chiar prevezi ce se poate intampla mai departe in concordanta cu ceea ce faci si tot gresesti. Calci in mlastina desi o vezi si nu vrei sa iti murdaresti pantofii cei noi. Desfaci sticla de vin, o bei si dupa aceea dai vina pe sticla ca ti'a iesit in cale, cu toate ca voiai cu tot dinadinsul sa ramai treaz. Ce este asta??! Ignoranta, inconstienta? Parca acesti termeni par prea blanzi... acum... dupa ce zarurile au fost aruncate... si iar ma trezesc prea tarziu...

Of... ispita sacaitoare...

O singura data m-am lasat in voia lucrurilor si aceea imi este fatala... O singura clipa de vigilenta slabita si tot ceea ce speram s-a transformat in fum... Nu mai imi ramane decat regretul...

And... back to the beginnings...

2

2008-09-13T11:07:00.006+03:00

...I'm falling into deep nothingness... Why is everything so empty when it should be so full?

1

2008-09-05T11:51:00.010+03:00

... I can't believe in people's innocence anymore... Is it the people... or it's just me?

A glimpse on nocturnal beauty

2008-08-29T13:39:00.013+03:00

The carnival of rotten feelings had begun. All the guests were wearing black and the whole stage was full of petals of red roses. They were trembling in wind’s mild touch as a thick mass of bubbling blood. Their rustle mixed up with quiet songs interpreted by silence. It was just another odd cat and mouse game between good and bad, hope and despair, night and day, smile and tear. It was bitterly cold, but the people just couldn't feel it. They were wanting more and more of the freshness’ air. They were slow-moving lost with desire, crazy about the absolution. They wished for the infinity. They wished for the perfection. They lingered one step by another, they lust for the one beside them.
Women in fancy long dresses enveloped in black laces were walking gracefully as nervous brides walking to the aisle. Their look was deep and strange and reflected the awful unknown of the endless abyss. Their ivory skin shined frightfully, and the beams of light directed by the pale moon right on their raw-boned faces it was making them seem dangerous starved female vampires. Their gesticulation and the well-pressed bright-red lips were evincing some sort of terrifying mystery. Nonetheless, they were still keeping a ravishing wildish beauty of an untamed creature.
Men in costumes were looking like they were flowing around the women, straining like shadows on walls. If the women’s expression was giving the impression of being a little distressed, the men’s aspect was inscrutable like the one of the wax figurines. Their austerity was making them look important, untouchable, descended from another universe, although the men’s eyes were empty; they expressed void and sadness, but not despair. Nevertheless, their thoughtful foreheads were smothered with serenity suggesting a strong inside tranquility.
The inert ice sculptures were sighing gloomy… and the people among them were alike statues made of stone.
Here, time stopped for a few minutes and then moved away as nothing had really happened, wiping this scenery away like future wiping the past.

Thornless rose

2008-08-19T12:22:00.005+03:00

Vuietul agitatiei, haosul multimii clocoteau ca lava in craterul vulcanului. Strigate, soapte, exclamatii pluteau in jurul ei ca mici norisori pufosi invizibili incercand in van sa ii penetreze panza gandurilor. Nici murmurul catorva porumbei ce coborasera din vazduh cu speranta a cateva graunte de ceva, nici zgomotul asurzitor al trenurilor, nici vocea rece a megafonului, nimic nu ajungea pana la ea. Toate se pierdeau in nebulozitate in jurul ei ca si cand ar fi provenit dintr-un alt univers...

Daca vreun respectabil domn ori vreo doamna cocheta sau vreun gura-casca plictisit si-ar fi aruncat privirile catre intrarea din stanga a garii ar fi observat ca printr-o intamplare o fiinta firava si foarte palida ce iesea in evidenta prin culoarea ciudata si nonconformista a parului sau tuns scurt; de asemenea, la o analiza mai amanuntita se putea remarca fragilitatea si delicatetea iesite din comun ce ii dadeau alura unei fiinte nepamantene, a unei fantome incredibil de frumoase ce iti pironea ochii si ii dezvaluia pe ai ei: doi safiri stralucitori in care se adunasera doua bucati infime de cer carora nu le puteai ghici profunzimea, doua bijuterii nepretuite ce te fermecau la o singura privire. Emana inocenta prin toti porii, inocenta amplificata considerabil de gingasia ludica si infantila a razelor de soare.

Era o copila... si era singura... Nu dadea atentie nimanui fiind foarte absorbita de notitele pe care le scria intr-un caiet mare si gros...

O calatorie este o lectie de viata. Ea iti infatiseaza diferite personaje, locuri si peisaje, te aduce in situatii ciudate, amuzante sau chiar disperate prin care poate nu ai fi ajuns niciodata daca nu ai fi plecat... Unele lucruri raman un mister, pentru altele ii vei multumi mai tarziu lui Dumnezeu ca ti le-a adus in cale, pe altele le vei regreta adanc...

Acest articol nu are un scop anume... este doar descrierea unui personaj intalnit undeva... intr-o calatorie... Nu stiu cine era, ce s-a intamplat cu ea, cine a fost, cum o chema, de unde era si care era limba pe care o vorbea... Stiu doar ca avea darul de a fascina...

Iar...

2008-06-27T00:50:00.004+03:00

Daca iar am ajuns sa scriu un articol in cadrul acestei categorii inseamna ca sunt din nou trista... iar, din nou si iar, din nou... parca a uitat cineva pe repeat o melodie proasta... ma simt "lame" si totul e "pathetic"... da, iar...

La vita e bella, regarde la vie en rose, be happy... toata lumea mi-o spune... in diferite forme si limbi (de parca romana nu ar fi de-ajuns!), dar cum poti trai linistit cand ceilalti fac tot posibilul sa te raneasca?

Da, poate ca sunt o norocoasa... da, poate ca altii sunt mai nefericiti ca mine, dar cum sa merg mai departe daca dupa ce cad nici nu apuc sa ma ridic ca primesc o alta lovitura? Nu apuc sa zambesc ca ceva iar sa rupe, nici nu apuc sa respir ca cineva iar calca peste mine. Da, sunt o egoista care cere "ne-egoism" din partea celorlalti. Uitati-va, dovada clara. Nu ma gandesc decat la mine! Da, e numai vina mea. Iar.

Ah... cine a spus-o? Ah, nimeni... doar toata lumea... nu ai auzit? Eh.. nu-i nimic, nu te ingrijora ca o sa mai repete.

Da, nu vreau sa scriu articolul asta si totusi o fac. Da, vreau sa schimb ceva si totusi nu pot, nu ma simt in stare, sunt prea mica si prea slaba. Da, stiu ca va plictisesc. Da, stiu ca nu va pasa. Da, stiu ca sunteti ignoranti, doar ma ignorati pe mine in fiecare zi.

Nu caut intelegere. Nu astept raspuns. De altfel poate ca ar fi bine nici sa nu cititi acest articol. Vreau doar sa... il arunc asa in neant... pe strada virtuala bloggeristica... poate ca aici ii si este locul.. in neant, laolalta cu nimicul care pare sa capete din ce in ce mai mult interes printre oameni.

Ei bine, eu de data asta nu mai pot zice ca " nu am nimic"! De data asta am ceva... un articol personalizat care nu arata cu degetul, dar face aluzii si da sugestii... "tres faible, je sais"....

Iar am nervi si iar vreau sa ma izolez. Iar nu vreau sa port conflicte si iar o sa ajung pe frontul principal de bataie. Iar o sa ma simt victima si probabil ca iar nu o sa fiu. Da, iar. Stiu ca iar nu va intereseaza. E doar un "iar" nesfarsit... Ca si istoria... se repeta la nesfarsit, doar pentru ca oamenii iar nu vor sa asculte si iar nu ii intereseaza...

Ah... f**k them all... right? Parca e la moda asta... iar....

I will always remember you

2008-06-22T17:29:00.014+03:00

Fumul de tigara se furiseaza in rotocoale ca spirite trezite din adancuri; e dens, trist si singur. Umbrele de pe tavan inca se mai cutremura la rasul ei sfaramat in mii de ecouri.

In ziua aceea de toamna parca aducea soarele in inima mea. Parul castaniu se amesteca cu frunzele ruginite, de parca ar fi fost unul si acelasi. Ii sorbeam cu nesat fericirea de pe buzele suave ca o floare de maces desfacandu-si exotic vesmantul verzui.

I'll remember you...

Cele trei narcise uscate mai sunt si acum in glastra... Nu le-am mai schimbat apa de o saptamana... Mirosul de putred se pierde in fumul de tigara... Ah cand mi-aduc aminte... I le-am daruit in dimineata umeda cand i-am facut portretul pentru prima oara; ea... statea visatoare in leagan... eu... traiam pentru a o admira. Adoram sa inspir parfumul de mosc si levantica al carliontilor sai infoiati in aerul cald provocat de leaganul in miscare... vei ramane vesnic in leaganul gandurilor mele...

I'll remember you...

Acesti patru pereti ma strang si imi redau sentimente claustrofobice. Aerul e plin de fum de tigara... Liricitatea fosnetului rochiei tale de catifea, suspinul tau febril, sorbitura-ti delicata a cafelei, privirea ta muta... nu mai sunt ale tale... ci inca rasuna in ritm sacadat aici, suprapunandu-se cu ticaitul ceasului de pe noptiera.

I'll remember you...

Farmecul rebel, expresia enigmatica si gesturile confuze nu ma faceau decat sa poftesc la moliciunea pielii tale, sa indraznesc sa ma las ispitit in fragezimea ei. Era o dorinta obsedanta, o placere nebuna sa ma las fascinat de chipul candid de ingenua si dominat de privirea misterioasa si ademenitoare de felina neprihanita. Era ca si cand as fi baut o licoare puternica si brusc deveneam un alt om, mistuit de pasiunea covarsitoare ce ma cuprindea. Muzicalitatea diafana a frumusetii tale parea ireala, dar era totodata irezistibila. Lumina difuza a lumanarilor parfumate amplifica efectul de neverosimilitate si astfel ma lasam pierdut in miscarile armonioase ale formelor nedefinite.

I'll remember you...

Eul meu ipohondric se va stinge in camera asta slab luminata de murmurul inca viu al amintirilor cu tine...

I will always remember you.

Scrisoare anonima

2008-06-12T01:17:00.016+03:00

Nu pot sa iti spun in fata. De fapt as prefera sa nu iti spun deloc. Ma doare pe mine si... stiu ca te-ar distruge pe tine. Oamenii folosesc cuvinte grele adesea si nu realizeaza nici pe jumatate efectul lor devastator. Mi s-a intamplat sa fiu unul dintre ei. Refuz sa mai fac parte din acea categorie. Am avut unul din acele momente cand ti se intuneca mintea cu sangele rosu al furiei si... nu iti dai seama ce s-a intamplat decat dupa... cand e prea tarziu...

Vreau sa cred ca niciodata nu e prea tarziu. Dar lucrurile iau intorsaturi ciudate si parca o forta invizibila intoarce viata impotriva ta ca sa iti demonstreze contrariul.

Alegerea nu iti apartine mereu asa cum se spune. Sunt lucruri care nu le poti alege sa fie "facute". Nu poti alege sa te indragostesti, cand, cum si de cine. Exista intr-adevar o "marja de eroare" si anume autosugestia, dar tind sa cred ca nu are o influenta prea mare.

Revenind... la tine. Descopar cu tristete ca lumea nu se rezuma la persoana ta. Necunoscutul imi pare acum misterios, incitant, interesant. Am invatat sa trec granitele si sa privesc dincolo de tine. Ne-am departat. Nu te mai simt aproape de sufletul meu. Nu mai simt nevoia sa fii tot timpul langa mine. E ca si cand as fi trait sub pamant cu o rezerva limitata de oxigen, tu, iar acum am iesit la suprafata si pot inspira din infinitul neantului. Ma pot lipsi de prezenta ta ca si cand nu am fost niciodata cea dinainte, doar cea de acum. Am devenit imuna la tine cum devii imun la alcool dupa ce ai baut cantitati uriase.

Te-am vrut mereu aproape, dar tu ai ezitat... oare asta sa fi reprezentat intriga declinului nostru? Nu te pot invinovati. Poate ca eu sunt singura vinovata... pentru ca nu m-am straduit indeajuns, pentru ca te-am lasat sa te instrainezi. Insa inca nu imi pot lua adio. De fapt... asta nici nu este o scrisoare de adio. Este doar un avertisment ca totul s-a schimbat, iar o umbra de regret va exista mereu intre noi adanc infipta ca o cicatrice in urma insemnarii cu fierul aprins.

Am fost unul... acum suntem doi...

Matrioshk - Ecoul trecutului (III)

2008-05-27T23:13:00.012+03:00

III. Oglinda unei alte lumi

Intinse o mana cadaverica catre perdeaua murdara si jerpelita si o indeparta de oglinda. Tresari, speriandu-se el insusi de propria infatisare. Lumina alba a lunii ii dezvaluia un chip necunoscut, strain pe care ar fi preferat sa nu il mai vada niciodata. Ar fi preferat sa moara. De altfel, el parasise de mult lumea celor vii. Ramasese o fantoma fara constiinta, fara amintiri, cu ganduri goale unduitoare.

Incepu sa isi pipaie fata, cu ochi ficsi, reci, cu ochii unui trup parasit de suflet. Elasticitatea pielii era supraomeneasca, parca se deplasase de carne, prinsa doar alocuri cat sa nu se desprinda complet de corp. Ciudat. Cicatricea mare si urata de pe obraz disparuse cu totul ca prin farmec. In schimb, irisul isi deschisese incredibil de mult culoarea incat ochii erau de un bleu spalacit ce reflectau vidul ca si cand apa ar fi sters viata din ochii sai precum valurile mladioase sterg urmele pe nisip ale vreunui ratacitor singuratic. Parul ii crescuse, iar suvitele capatasera nuante verzi, devenind lanoase si subtiri asemeni unor alge. Poate ca toate acestea se datorau bailor frecvente in apa rece la care era supus.

Brusc isi dadu seama ca avusese un trecut... negura prezentului il acaparase incat uitase totul... incerca sa isi aduca aminte dar imaginile se estompau ca si cand ai incerca sa retii apa printre degete... Era confuz... Era singur. Din nou. Se simtea patetic si nu putea indura sa isi mai planga de mila. Gata. Trebuia sa inceteze cu smiorcaielile. Smiorcaieli... parca si asta ii aducea aminte de ceva... plansul mic si gingas al cuiva... al unui copil... al fiului sau...

Erau in vacanta la munte, cu cortul langa un lac, inconjurati de stanci puternice. Putea simti si acum racoarea suflului lor. Toate reverberau viata, bucurie, liniste. Vocea firava a fiului sau rasuna ca un ecou in mintea sa, un ecou nedefinit.

Ea... statea rezemata de trunchiul rigid al unui tei batran. Itele somnului adanc se impleteau in jurul genelor lungi si delicate si teseau covor de vise cu sarutarile ingandurate ale adierilor tresarinde de vant. Una cate una, cadeau flori gingase de tei, imbalsamandu-i parul de culoarea soarelui cu miresme soporifice... Un fluture timid cu doua puncte negre pe o aripa, hoinarea in zambetul incetisor al unei raze plapande, veghind asupra ei.

Inclesta pumnul si lovi oglinda cu furie, cioburile prabusindu-se cu suspinul ascutit al tristetii. Isi vedea mana sangeranda, dar nu putea simti durerea... nu mai putea...

Matrioshk - Ecoul trecutului (II)

2008-05-15T11:06:00.017+03:00

II. O suvita de par albastru

Uruitul metalic si aspru al unui grilaj negru de fier se auzi in spatele sau. Fusese transportat intr-o alta camera. Nu putea aprecia marimea acesteia sau lucrurile ce se aflau acolo. Intunericul era prea dens. Se simtea un miros puternic de amoniac. Nu indraznea sa inainteze, camera aceasta il intepenea in loc cu ochi sfredelitori; se simtea dezgolit, fara putere.

Undeva in stanga sa, zari un ochi de fereastra prin care treceau firisoare de lumina. Era noapte. Si se vedea luna plina in toata splendoarea ei. Se simti revigorat, nu mai vazuse luna de ani de zile. Farmecul sau tulburator ii trezi o emotie neinteleasa. Aura sa fantasmagorica plutind in norisori de azur ii ofereau o imagine linistitoare, dar dezolanta.

Ramasese cu privirea pironita in neant si cand se intoarse descoperi ca putea observa in voie lucrurile din incapere. Se obisnuise cu intunericul. Astfel, descoperi o masa si un scaun rasturnat cu o tapiterie invaluita in panze de paianjen, o oglinda spanzurata de draperiile roase si decolorate si multe bucati de lemn putrezit imprastiate pretutindeni. Rotindu-si privirile in jurul incaperii, zari luciul placid al unui obiect. Era lama unui sis pe jumatate ruginit ce ajunsese intamplator in dreptul ferestrei. Reflexele timide si albastrui proiectate de razele lunii aminteau de jocul infantil al razelor de soare pe fundul marii. Jocul luminii il atragea intr-un mod foarte straniu... imagini fugare apareau si dispareau asemeni unui ochi care clipeste. Pastrand contactul vizual cu sisul, se aseza cu genunchii la piept in apropierea mesei de unde se zarea foarte bine lama cutitului si ramase pe ganduri...

Gerul il imbratisa cu brate ghimpate ca ii lua respiratia. Aerul era atat de rece incat parea sufocant. Parca intrase intr-o alta lume in care atmosfera era lipsita de oxigen. Simtea cum niste gheare invizibile de gheata se strecurau pe sub haine si ii strapungeau pielea incetul cu incetul. Fularul candva viu colorat era acum o bucata de gheata. Ii simtea marginea dura zgariindu-i fata. Si-a sters cu manusa ochelarii si si-a strans mai bine franghia in jurul trupului. Mai avea doar cativa metri. Si-a ingropat mainile in zapada pufoasa cautand un punct de sprijin in stanca inghetata. Mai avea putin pana in varful muntelui. O suta de metri in raport cu alte cateva mii erau o joaca de copil. Gandul ca in doua ore isi va fi vazut visul implinit depasea limitele intelegerii. Era pur si simplu incredibil.

Ceva timp mai tarziu, obosit, asudat si infrigurat, ajunse in varf. Ochii ii scanteiara in fata imensitatii naturii. Era in varful unuia dintre cei mai mari munti inconjurat de o liniste asurzitoare si o nemiscare terifianta care ii patrundea in oase. Sau poate era doar un miraj al frigului ingrozitor. O fericire imensa ii invada trupul si un fior electrizant emana valuri succesive de caldura, invaluindu-l intr-o beatitudine paradisiaca. Tinea in mana o suvita ciudata de culoare albastra ce flutura in mainile lui ca aripile unui fluture straduindu-se sa evadeze din stransoarea degetelor. La prima vedere s-ar fi putut usor confunda cu o panglica, insa firele atat de firave si delicate tremurau atat de pasional, ravasite de furia nestapanita a vantului incat nu s-a inventat inca materialul care sa le intreaca in finete si fragilitate...

Palavre de estrada

2008-05-02T11:02:00.011+03:00

Ea era deja acolo. Statea pe banca, nemiscata ca si cand ar fi fost o papusa din portelan. Purta un trenci negru care ii scotea in evidenta pielea alba si putin stravezie ce parea sa fie la fel de subtire precum panza unui paianjen. Avea de asemenea o pereche de ochelari de soare tot negri, desi afara tocmai plouase si norii inca dainuiau pe cer, care te impiedicau sa iti dai seama cu certitudine daca fiinta aceea palida era cu adevarat vie.

A ridicat brusc capul si l-a invitat printr-un gest elegant sa ia loc pe banca din fata ei. Si-a indepartat ochelarii, l-a privit tinta cateva clipe, ca mai apoi sa se comporte ca si cand ar fi fost inca singura.

El se astepta sa se aseze langa ea, insa cum nu voia sa o supere, s-a asezat resemnat si tacut in locul precizat.

Ea stia ca facea un lucru rau. Stia ca vorbele ei erau chinuitoare, iar incetineala cu care le rostea amplifica efectul celor o mie de ace otravite infipte pe rand in creier. Nu voia sa il crute nici macar un pic si era ea insusi surprinsa de usurinta cu care putea putea tortura un suflet la care credea ca tine. Simtea o placere uluitoare, o satisfactie exaltanta ce dadea dovada de resurse ascunse interminabile de sadicism. Nici macar nu mai era suparata. Totul se transformase intr-o discutie aparent linistita, insa in spatele careia existau sensuri persiflante, sarcastice si rautacioase asa cum pe o scena nu vedem decat stralucirea, frumusetea, perfectiunea executiilor balerinei, dar indraznim sa ghicim haosul, duritatea, cruzimea muncii depuse in spatele cortinei. Un joc de subtilitati cu aer intepator, cu surasuri ironice si priviri taioase.

El se astepta la asta. Dar tensiunea era insuportabila. Ar fi preferat ca ea sa tipe si sa il palmuiasca, sa i se arunce in fata cuvintele pe care le merita, iar apoi sa plece cu riscul de a nu o mai vedea niciodata. Se simtea mic si insignifiant de parca reprosurile ei il faceau sa descreasca cu repeziciune.

Ea s-a uitat la ceas. Era tarziu. Se plictisise. L-a privit in ochi si i-a zambit. I-a spus ca pleaca definitiv si ca o sa ii priasca sa stea cat mai departe de el si de greselile lui.

Matrioshk - Ecoul trecutului (I)

2008-04-20T11:26:00.022+03:00

I. Confesiune

Alergam intr-o dupa-amiaza dulceaga de august, cu soarele zambind mieros in lanuri de grau, lovindu-ma de spicele aurii si inalte ce parca cu tot dinadinsul incercau sa ma tina in loc. Se agatau de haine si se straduiau sa ma retina precum mainile vreunui nenorocit prabusit in durere. Auzeam zumzaitul verii ce imbratisa chicotind faldurile campiei si coastele dealurilor. Voiam sa ajung la cultura de vita de vie, desi aceasta parea ca se departeaza cu fiece pas si cu fiece gand pe care il indreptam catre ea. Prinsesem o putere nebanuita, iar viteza cu care executam sprintul imi incordase muschii picioarelor si aveam impresia ca de genunchi erau legati bolovani uriasi, incetinindu-ma si provocandu-mi rani.

In clipa in care am crezut ca zaresc in apropiere, la capatul spicelor de grau, vita de vie, ca printr-un nefast ghinion m-am impiedicat si m-am prabusit pe o suprafata rece, neteda si dura...

Franturi de ganduri sopteau in jurul meu, iar fruntea aproape ca imi exploda de durere. Am deschis ochii si am vazut o suprafata gri de metal fara sfarsit. Curenti de aer ma gadilau lugubru parca sugandu-mi toata energia si lasandu-ma vlaguit si neputincios. Capul imi era ametit, insa vederea era clara sau cel putin asa credeam, tinand cont de faptul ca vedeam numai o suprafata gri si lucioasa. Am tras aer in piept si am reusit sa ma ridic. Era o incapere ciudata, cam stramta, acoperita total de suprafata metalizata.

In spatele meu se afla un pat de un o imaculitate infioratoare, iar alaturi de el un scaun de aceeasi culoare cu peretii si podeaua. Nu exista nicio sursa de lumina si, cu toate acestea, camera era generos luminata. Parea ca lumina insasi iese din pereti ca razele soarelui filtrate prin desisul pomilor.

M-am asezat linistit pe pat. Eram de doi ani acolo. Si suportam vitejeste intreaga nebunie. Doi ani in singurate precum un pustnic, reprezinta o neverosimilitate. Si cred ca m-am schimbat. De fapt nu stiu. Dar cateodata parca nu mai sunt eu. Poate ceea ce va spun vi se pare o copilarie. Dar nu vi s-a intamplat niciodata? Mie da. Destul de des. Am ganduri care parca nu sunt ale mele. Pe multe nici nu le doresc. Parca o mana invizibila mi-ar deschide mintea si mi-ar strecura cineva in creier toate acele lucruri. Ganditi-va la desene animate. La Doctor Gadget, spre exemplu. E o figura destul de cunoscuta. Cand avea nevoie, putea sa isi deschida capul, ca pe un vas cu capac si sa scoata informatiile si gandurile inutile, precum si sa introduca altele noi.

M-am intins pe pat cu mainile sub capatai si privind in gol... voiam sa ma las ca si altadata in voia gandurilor, oricare ar fi fost ele. Era mai simplu asa.

Un sunet ascutit se auzi ca din adancul secolelor...

Fairytale - Whirlwind of emotions

2008-02-15T22:25:00.021+02:00

A fost o data ca niciodata... ca de n-ar mai fi, nu s-ar mai povesti...:)
A fost o zi in care Timpul, alergand grabit catre Infinit, s-a impiedicat si a cazut. Timpul a stat atunci in loc sa-si stranga paginile Vietii, ce se imprastiasera peste tot in jurul sau, astfel incat doua surori vitrege care locuiau la poli opusi au ajuns sa se intalneasca pe taramul muritor.

Iarna incepea sa isi stranga dantelele, diamantele si matasurile scumpe cand, pe neasteptate sosi sora ei mai mica, Primavara cu farmecele ei viorii, cu zambetele ametitoare si pudoarea de domnisoara. Ea si-a aruncat pelerina de drum plina de verdeata deasupra campurilor si a zambit dulce, emanand rauri de candoare si fericire, printr-o ploaie paradisiaca de lumina. Atunci, intrigati de valul brusc de culoare, ingerii palizi si-au pogorat aripile moi, iar falfaitul lor au eliberat mii de ace de gheata asemeni zborului stingher al pufului de papadie, sub privirile multumite ale Iernii. Totusi, nici fluturii beatitudinii ai Primaverii, nici suflul rece al Iernii nu au invins in aceasta lupta muta, ba dimpotriva, s-a produs un echilibru naucitor. Jocurile infantile ale razelor de soare starneau chicotitul crengilor de pom, gadilate delicat de aceste cosite ale soarelui, ce nu isi gaseau locul printre florile de gheata, infasurate ca esarfe in jurul gatului trunchiurilor lor. Totul se misca foarte lent, astfel incat fulgii de nea pareau ca plutesc, venind de pretutindeni si indreptandu-se nicaieri, provocand o stare de neliniste, murmur si zvon...

...Nu mai eram decat eu, raza de soare, fulgul de zapada si bataile inimii ce acopereau prozaicitatea in goliciunea ei... In clipa aceea, timpul s-a oprit in loc, oglinda cerului s-a spart si divinul s-a rasfirat printre noi ca o bura fina, difuza cazuta in obscuritate... infatisandu-mi-se sub forma unor reverii de paradis...

Picaturi de ploaie

2008-02-10T16:46:00.006+02:00

Nu stiu altii cum sunt, dar eu una nu ma consider "the talkative type". Insa cand iau pixul in mana, se declanseaza stimuli interiori, se produc sinapse, iar rotitele creierului se pun in miscare cu tremurul electric al unei masinarii uzate. Si astfel, imagini senzoriale se deruleaza ca scenele unui film vechi, metamorfozandu-se incet, sub actiunea ampla a mainii, in cuvinte, fraze si simboluri ca zugravirea portretului de catre pictor, precum cursul unui rau involburat, ca sangele agitat cand pulsul este ridicat.

Si cat timp nu dau drumul pixului, am impresia ca nu o voi mai putea face niciodata, ca nu mai sunt eu si ca un suflet necunoscut mi-a luat in stapanire corpul, mana ghidandu-ma sub ordinele concrete ale neuronilor, imprastiind slovele ca avioane de hartie, eliberand idei ca porumbeii din colivie disparand in vazduh.

Fluturii creatiei cuprind in falfaitul lor firav soapte de vise, clipite de neant, suspine de zambet ingloband intr-un zbor un intreg univers nascut din graunte de dorinta, din roua de speranta... Haos implinit plutind in nori de ganduri, ceata lunecanda pe lianele literelor infiorate, suflete ce se inalta din aburi de stagnare ca monstrii din rapele jilave ale intunericului.

O intreaga existenta conturata cu creioanele mintii, inflorita din samanta posibilului imposibil, incuiata in constientul meu cu o cheie ce isi schimba forma de fiecare data cand universul isi largeste orizonturile, privind spre infinit...

Nu sunt vreun geniu buchinist ce asteapta sa fie scos din anonimat prin cuvinte alese, nu am o parere foarte buna despre ceea ce scriu, nu sunt nici modesta si nu ma astept sa vina admiratorii buluc pe blogul meu sa depuna commenturi ca pe niste ornamente florale in semn de divinizare. Nici nu o sa se intample.
Ceea ce o sa vedeti in articolele urmatoare nu sunt cuvinte stufoase insirate ca margelele pe ata la vitrina sa ia ochii sau sa imi arat "marele talent". Nu sunt decat fragmente de idei, franturi de ganduri si mai ales firmituri de suflet, doar picaturi de ploaie, probabil fara valoare in fata oricaruia dintre voi.

De asemenea, orice parere sincera, critica, sugestie sau sfat este binevenit.

Puzzle-ul nefericirii

2008-02-04T22:59:00.007+02:00

Azi... ploua... inauntrul meu. Tamplele mi-au fost invaluite de o ceata groasa si capul imi este ud. Pleoapele clipesc usor si incet, impovarate de greutatea norilor ce mi'au acoperit cerurile si le-au mohorat. Ochii se ineaca in nepasare, privind goi in apele vantului. Suspine infrigurate in zambetul amar al picaturilor de ploaie imi tradeaza dorinta tremuranda...vreau sa vina vara... sa rasara soarele din nou, mangaindu-mi dulce obrazul inasprit de melancolie...
Nu va veni. Nu azi. Nu maine. Nu curand. Nu pana nu imi fac ordine in lacrimi si zambete...

Acest "nu" raspicat dicteaza de ceva vreme actiunile mele, imi intuneca gandul si intensifica rautatea, crosetand ca un paianjen panza diabolica a cosmarului de zi cu zi. Repere ce le credeam stabile se prabusesc unul cate unul ca niste piese de domino si simt ca ma narui precum cioburile cazand ale unei oglinzi lovite cu furie. Nu e unul dintre momentele epatante cand ridici pumnul in vazduh si strigi de ce... Este un regres trezit din hibernare direct proportional cu ascensiunea pesimismului meu ce imi seamana indoiala in suflet ca pe o matraguna care isi fixeaza adanc radacinile, hranindu-se cu disperarea mea, sorbindu-mi cu nesat pana la ultima picatura... speranta.

Preludiu

2008-02-04T20:21:00.004+02:00

First page of my blog... care o sa fie awful va asigur...:)) dc? ptk sunt un beginner, un rookie, o incepatoare care in sfarsit si-a facut curaj sa posteze si ea prostioarele ei tinute in sertaras si colectionate de pe vremea cand inca mai era la moda oracolul :D...
Ca deh..e trendy... si yo cum sunt quite fashionable, cum sa pierd asa ceva? Intr-adevar, mi-a luat ceva vreme pana am indraznit sa calc pe taramul nesigur al bloggerilor, pentru ca imi era teama ca o sa ma pierd intr-o mare de cuvinte...
Dar... people, here I am! Mon sanctuaire...unde o sa imi insir yo aiurelile cu stofa de nebunie...
Nu va promit ca o sa va placa, pentru ca eu aberez muuuuult si merg mult cu pluta in larg, nu mi se spune degeaba ca sunt dusa cu pluta, insa treaba e sa stii sa te mai si intorci...
Blogul... l-am facut mai mult sa nu mai murdaresc hartia.... ca e scumpa, bre!

si....am aberat destul...see ya!