I. Confesiune
Alergam intr-o dupa-amiaza dulceaga de august, cu soarele zambind mieros in lanuri de grau, lovindu-ma de spicele aurii si inalte ce parca cu tot dinadinsul incercau sa ma tina in loc. Se agatau de haine si se straduiau sa ma retina precum mainile vreunui nenorocit prabusit in durere. Auzeam zumzaitul verii ce imbratisa chicotind faldurile campiei si coastele dealurilor. Voiam sa ajung la cultura de vita de vie, desi aceasta parea ca se departeaza cu fiece pas si cu fiece gand pe care il indreptam catre ea. Prinsesem o putere nebanuita, iar viteza cu care executam sprintul imi incordase muschii picioarelor si aveam impresia ca de genunchi erau legati bolovani uriasi, incetinindu-ma si provocandu-mi rani.
In clipa in care am crezut ca zaresc in apropiere, la capatul spicelor de grau, vita de vie, ca printr-un nefast ghinion m-am impiedicat si m-am prabusit pe o suprafata rece, neteda si dura...
Franturi de ganduri sopteau in jurul meu, iar fruntea aproape ca imi exploda de durere. Am deschis ochii si am vazut o suprafata gri de metal fara sfarsit. Curenti de aer ma gadilau lugubru parca sugandu-mi toata energia si lasandu-ma vlaguit si neputincios. Capul imi era ametit, insa vederea era clara sau cel putin asa credeam, tinand cont de faptul ca vedeam numai o suprafata gri si lucioasa. Am tras aer in piept si am reusit sa ma ridic. Era o incapere ciudata, cam stramta, acoperita total de suprafata metalizata.
In spatele meu se afla un pat de un o imaculitate infioratoare, iar alaturi de el un scaun de aceeasi culoare cu peretii si podeaua. Nu exista nicio sursa de lumina si, cu toate acestea, camera era generos luminata. Parea ca lumina insasi iese din pereti ca razele soarelui filtrate prin desisul pomilor.
M-am asezat linistit pe pat. Eram de doi ani acolo. Si suportam vitejeste intreaga nebunie. Doi ani in singurate precum un pustnic, reprezinta o neverosimilitate. Si cred ca m-am schimbat. De fapt nu stiu. Dar cateodata parca nu mai sunt eu. Poate ceea ce va spun vi se pare o copilarie. Dar nu vi s-a intamplat niciodata? Mie da. Destul de des. Am ganduri care parca nu sunt ale mele. Pe multe nici nu le doresc. Parca o mana invizibila mi-ar deschide mintea si mi-ar strecura cineva in creier toate acele lucruri. Ganditi-va la desene animate. La Doctor Gadget, spre exemplu. E o figura destul de cunoscuta. Cand avea nevoie, putea sa isi deschida capul, ca pe un vas cu capac si sa scoata informatiile si gandurile inutile, precum si sa introduca altele noi.
M-am intins pe pat cu mainile sub capatai si privind in gol... voiam sa ma las ca si altadata in voia gandurilor, oricare ar fi fost ele. Era mai simplu asa.
Un sunet ascutit se auzi ca din adancul secolelor...
