Matrioshk - Ecoul trecutului (III)

III. Oglinda unei alte lumi

Intinse o mana cadaverica catre perdeaua murdara si jerpelita si o indeparta de oglinda. Tresari, speriandu-se el insusi de propria infatisare. Lumina alba a lunii ii dezvaluia un chip necunoscut, strain pe care ar fi preferat sa nu il mai vada niciodata. Ar fi preferat sa moara. De altfel, el parasise de mult lumea celor vii. Ramasese o fantoma fara constiinta, fara amintiri, cu ganduri goale unduitoare.

Incepu sa isi pipaie fata, cu ochi ficsi, reci, cu ochii unui trup parasit de suflet. Elasticitatea pielii era supraomeneasca, parca se deplasase de carne, prinsa doar alocuri cat sa nu se desprinda complet de corp. Ciudat. Cicatricea mare si urata de pe obraz disparuse cu totul ca prin farmec. In schimb, irisul isi deschisese incredibil de mult culoarea incat ochii erau de un bleu spalacit ce reflectau vidul ca si cand apa ar fi sters viata din ochii sai precum valurile mladioase sterg urmele pe nisip ale vreunui ratacitor singuratic. Parul ii crescuse, iar suvitele capatasera nuante verzi, devenind lanoase si subtiri asemeni unor alge. Poate ca toate acestea se datorau bailor frecvente in apa rece la care era supus.

Brusc isi dadu seama ca avusese un trecut... negura prezentului il acaparase incat uitase totul... incerca sa isi aduca aminte dar imaginile se estompau ca si cand ai incerca sa retii apa printre degete... Era confuz... Era singur. Din nou. Se simtea patetic si nu putea indura sa isi mai planga de mila. Gata. Trebuia sa inceteze cu smiorcaielile. Smiorcaieli... parca si asta ii aducea aminte de ceva... plansul mic si gingas al cuiva... al unui copil... al fiului sau...

Erau in vacanta la munte, cu cortul langa un lac, inconjurati de stanci puternice. Putea simti si acum racoarea suflului lor. Toate reverberau viata, bucurie, liniste. Vocea firava a fiului sau rasuna ca un ecou in mintea sa, un ecou nedefinit.

Ea... statea rezemata de trunchiul rigid al unui tei batran. Itele somnului adanc se impleteau in jurul genelor lungi si delicate si teseau covor de vise cu sarutarile ingandurate ale adierilor tresarinde de vant. Una cate una, cadeau flori gingase de tei, imbalsamandu-i parul de culoarea soarelui cu miresme soporifice... Un fluture timid cu doua puncte negre pe o aripa, hoinarea in zambetul incetisor al unei raze plapande, veghind asupra ei.

Inclesta pumnul si lovi oglinda cu furie, cioburile prabusindu-se cu suspinul ascutit al tristetii. Isi vedea mana sangeranda, dar nu putea simti durerea... nu mai putea...

Matrioshk - Ecoul trecutului (II)

II. O suvita de par albastru

Uruitul metalic si aspru al unui grilaj negru de fier se auzi in spatele sau. Fusese transportat intr-o alta camera. Nu putea aprecia marimea acesteia sau lucrurile ce se aflau acolo. Intunericul era prea dens. Se simtea un miros puternic de amoniac. Nu indraznea sa inainteze, camera aceasta il intepenea in loc cu ochi sfredelitori; se simtea dezgolit, fara putere.

Undeva in stanga sa, zari un ochi de fereastra prin care treceau firisoare de lumina. Era noapte. Si se vedea luna plina in toata splendoarea ei. Se simti revigorat, nu mai vazuse luna de ani de zile. Farmecul sau tulburator ii trezi o emotie neinteleasa. Aura sa fantasmagorica plutind in norisori de azur ii ofereau o imagine linistitoare, dar dezolanta.

Ramasese cu privirea pironita in neant si cand se intoarse descoperi ca putea observa in voie lucrurile din incapere. Se obisnuise cu intunericul. Astfel, descoperi o masa si un scaun rasturnat cu o tapiterie invaluita in panze de paianjen, o oglinda spanzurata de draperiile roase si decolorate si multe bucati de lemn putrezit imprastiate pretutindeni. Rotindu-si privirile in jurul incaperii, zari luciul placid al unui obiect. Era lama unui sis pe jumatate ruginit ce ajunsese intamplator in dreptul ferestrei. Reflexele timide si albastrui proiectate de razele lunii aminteau de jocul infantil al razelor de soare pe fundul marii. Jocul luminii il atragea intr-un mod foarte straniu... imagini fugare apareau si dispareau asemeni unui ochi care clipeste. Pastrand contactul vizual cu sisul, se aseza cu genunchii la piept in apropierea mesei de unde se zarea foarte bine lama cutitului si ramase pe ganduri...

Gerul il imbratisa cu brate ghimpate ca ii lua respiratia. Aerul era atat de rece incat parea sufocant. Parca intrase intr-o alta lume in care atmosfera era lipsita de oxigen. Simtea cum niste gheare invizibile de gheata se strecurau pe sub haine si ii strapungeau pielea incetul cu incetul. Fularul candva viu colorat era acum o bucata de gheata. Ii simtea marginea dura zgariindu-i fata. Si-a sters cu manusa ochelarii si si-a strans mai bine franghia in jurul trupului. Mai avea doar cativa metri. Si-a ingropat mainile in zapada pufoasa cautand un punct de sprijin in stanca inghetata. Mai avea putin pana in varful muntelui. O suta de metri in raport cu alte cateva mii erau o joaca de copil. Gandul ca in doua ore isi va fi vazut visul implinit depasea limitele intelegerii. Era pur si simplu incredibil.

Ceva timp mai tarziu, obosit, asudat si infrigurat, ajunse in varf. Ochii ii scanteiara in fata imensitatii naturii. Era in varful unuia dintre cei mai mari munti inconjurat de o liniste asurzitoare si o nemiscare terifianta care ii patrundea in oase. Sau poate era doar un miraj al frigului ingrozitor. O fericire imensa ii invada trupul si un fior electrizant emana valuri succesive de caldura, invaluindu-l intr-o beatitudine paradisiaca. Tinea in mana o suvita ciudata de culoare albastra ce flutura in mainile lui ca aripile unui fluture straduindu-se sa evadeze din stransoarea degetelor. La prima vedere s-ar fi putut usor confunda cu o panglica, insa firele atat de firave si delicate tremurau atat de pasional, ravasite de furia nestapanita a vantului incat nu s-a inventat inca materialul care sa le intreaca in finete si fragilitate...

Palavre de estrada

Ea era deja acolo. Statea pe banca, nemiscata ca si cand ar fi fost o papusa din portelan. Purta un trenci negru care ii scotea in evidenta pielea alba si putin stravezie ce parea sa fie la fel de subtire precum panza unui paianjen. Avea de asemenea o pereche de ochelari de soare tot negri, desi afara tocmai plouase si norii inca dainuiau pe cer, care te impiedicau sa iti dai seama cu certitudine daca fiinta aceea palida era cu adevarat vie.

A ridicat brusc capul si l-a invitat printr-un gest elegant sa ia loc pe banca din fata ei. Si-a indepartat ochelarii, l-a privit tinta cateva clipe, ca mai apoi sa se comporte ca si cand ar fi fost inca singura.

El se astepta sa se aseze langa ea, insa cum nu voia sa o supere, s-a asezat resemnat si tacut in locul precizat.

Ea stia ca facea un lucru rau. Stia ca vorbele ei erau chinuitoare, iar incetineala cu care le rostea amplifica efectul celor o mie de ace otravite infipte pe rand in creier. Nu voia sa il crute nici macar un pic si era ea insusi surprinsa de usurinta cu care putea putea tortura un suflet la care credea ca tine. Simtea o placere uluitoare, o satisfactie exaltanta ce dadea dovada de resurse ascunse interminabile de sadicism. Nici macar nu mai era suparata. Totul se transformase intr-o discutie aparent linistita, insa in spatele careia existau sensuri persiflante, sarcastice si rautacioase asa cum pe o scena nu vedem decat stralucirea, frumusetea, perfectiunea executiilor balerinei, dar indraznim sa ghicim haosul, duritatea, cruzimea muncii depuse in spatele cortinei. Un joc de subtilitati cu aer intepator, cu surasuri ironice si priviri taioase.

El se astepta la asta. Dar tensiunea era insuportabila. Ar fi preferat ca ea sa tipe si sa il palmuiasca, sa i se arunce in fata cuvintele pe care le merita, iar apoi sa plece cu riscul de a nu o mai vedea niciodata. Se simtea mic si insignifiant de parca reprosurile ei il faceau sa descreasca cu repeziciune.

Ea s-a uitat la ceas. Era tarziu. Se plictisise. L-a privit in ochi si i-a zambit. I-a spus ca pleaca definitiv si ca o sa ii priasca sa stea cat mai departe de el si de greselile lui.