III. Oglinda unei alte lumi
Intinse o mana cadaverica catre perdeaua murdara si jerpelita si o indeparta de oglinda. Tresari, speriandu-se el insusi de propria infatisare. Lumina alba a lunii ii dezvaluia un chip necunoscut, strain pe care ar fi preferat sa nu il mai vada niciodata. Ar fi preferat sa moara. De altfel, el parasise de mult lumea celor vii. Ramasese o fantoma fara constiinta, fara amintiri, cu ganduri goale unduitoare.
Incepu sa isi pipaie fata, cu ochi ficsi, reci, cu ochii unui trup parasit de suflet. Elasticitatea pielii era supraomeneasca, parca se deplasase de carne, prinsa doar alocuri cat sa nu se desprinda complet de corp. Ciudat. Cicatricea mare si urata de pe obraz disparuse cu totul ca prin farmec. In schimb, irisul isi deschisese incredibil de mult culoarea incat ochii erau de un bleu spalacit ce reflectau vidul ca si cand apa ar fi sters viata din ochii sai precum valurile mladioase sterg urmele pe nisip ale vreunui ratacitor singuratic. Parul ii crescuse, iar suvitele capatasera nuante verzi, devenind lanoase si subtiri asemeni unor alge. Poate ca toate acestea se datorau bailor frecvente in apa rece la care era supus.
Brusc isi dadu seama ca avusese un trecut... negura prezentului il acaparase incat uitase totul... incerca sa isi aduca aminte dar imaginile se estompau ca si cand ai incerca sa retii apa printre degete... Era confuz... Era singur. Din nou. Se simtea patetic si nu putea indura sa isi mai planga de mila. Gata. Trebuia sa inceteze cu smiorcaielile. Smiorcaieli... parca si asta ii aducea aminte de ceva... plansul mic si gingas al cuiva... al unui copil... al fiului sau...
Erau in vacanta la munte, cu cortul langa un lac, inconjurati de stanci puternice. Putea simti si acum racoarea suflului lor. Toate reverberau viata, bucurie, liniste. Vocea firava a fiului sau rasuna ca un ecou in mintea sa, un ecou nedefinit.
Ea... statea rezemata de trunchiul rigid al unui tei batran. Itele somnului adanc se impleteau in jurul genelor lungi si delicate si teseau covor de vise cu sarutarile ingandurate ale adierilor tresarinde de vant. Una cate una, cadeau flori gingase de tei, imbalsamandu-i parul de culoarea soarelui cu miresme soporifice... Un fluture timid cu doua puncte negre pe o aripa, hoinarea in zambetul incetisor al unei raze plapande, veghind asupra ei.
Inclesta pumnul si lovi oglinda cu furie, cioburile prabusindu-se cu suspinul ascutit al tristetii. Isi vedea mana sangeranda, dar nu putea simti durerea... nu mai putea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu