Toamna plouă cu frunze ruginite,
Le privesc căzând…
A-ngălbenit salcâmul biciuit de vânt
Şi-şi plimbă pletele îmbătrânit
În agonie…
Drumul e îngropat în lacrimi,
Tace…
Pustiul murmură misterios un cânt
Purtat de gând…
Pajişti cu buzele arse, tremurânde
Fac reverenţe la soare-nfiorate…
….s-au dus toate…
Din umbră se destramă
Ca uitată de ea însăşi,
Natura, cu ochii plânşi,
Obosiţi de vreme…
Scrijeleşte în văzduh
Stoluri negre de cerneală,
Un mesaj de rămas-bun…
Singurătate…
E întuneric…
Soarele s-a ascuns de gheara dură a umanităţii…
Florile refuză să ne privească,
S-au ferecat în sanctuarele lor,
Magia s-a pierdut…
Copacii au îngenuncheat înfrânţi,
Zac toţi doborâţi…
Picăturile au încetat să mai cadă,
Au plecat departe în grabă…
Nu e frig şi nu e nici cald…
Nu e umezeală sau adiere,
Zâmbet sau lacrimă,
Zbor sau şoaptă,
Nu e viaţă…
Răsuflarea naturii s-a oprit
Şi nu am rămas decât noi,
Singuri şi înfricoşaţi… într-o lume aşa de mare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu