Piruete suave pe pavajul gri,
Exaltă eternul în clipiri dezolate,
Un fior sumbru răsună în neant,
Ca refrenul unui cântec cu notele pierdute.
Ritmul sacadat, monoton şi egoist
Conturează simetria cu accente austere,
Prozaicul pulsează în idei abstracte,
Pustiu este drumul, pustiu este cerul.
Realul inefabil cu un calm neobosit,
Priveşte paradoxul cu chip neclintit,
Cernindu-se arid emoţie vibrantă,
Cu străluciri difuze ca lacrimi de copil.
Se şterg cele rele, se şterg cele bune,
Pluteşte armonia cu ton entuziast,
Murmurul purificator adapă pitorescul,
Generând iluzii cu glasuri de cristal.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Desi, probabil, poezia nu are asta la baza si nici nu incearca sa exprime ce vad eu, ma duce cu gandul la inutil, derizoriu. La ce bun sa existi, daca oricum te spala picaturile de ploaie...
Ai fot oarecum pe aproape. Menirea ei este aceea de a exprima monotonia, repetitia, dar si faptul ca din ceva rau se poate naste ceva bun.
Trimiteți un comentariu